timpul dormea sprijinit cu obrazul în palma dreaptă
îi căzuseră pe podea
cutia cu lipici şi ridurile despre care ştiam sigur
că le va potrivi într-o zi pe frunţile noastre.
ca într-o celebră lună a lui marte
ploua nesfârşit peste noi
ploua cu tot ce se mai poate ploua în viaţa de acum
peste doi oameni goi
scăpaţi în lume printre degetele unor întâmplări vechi de zile
minţiţi şi uitaţi de atunci de mii de ori.
curgeam tăcut unul spre celălalt
aşa cum ar curge bunăoară dacă ar putea
lumina dintr-o luntre purtată pe stix.
ploua. pântecele flămând al pământului
a început să foşnească zgomotos.
din somnul lui adânc,
timpul şi-a deschis ochii.
şi a fost dimineaţă…
de Maria Marinela Carciumaru
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire